panorama

Pescarusii tipa amenintator deasupra orasului,
care n-are insa timp sa-i bage in seama,
cine sta sa-si piarda vremea cu ciorile astea din ce in ce mai vopsite?

De acoperisurile vechilor cladiri cenusii, imaginate de oameni
care chiar credeau ca acest oras poate fi frumos,
stau agatate, fluturand in vantul ce anunta primavara,
nenumarate ramasite de suflete, ca niste zdrente scapate de pe la balcoane si abandonate.

Visele celor pe care-i insufleteau candva sunt presarate peste tot,
in birouri functionaresti in care praful de pe catastife ofteaza dupa gloria de alta data,
in odaile ce apartineau odinioara servitorilor, in scari de bloc mirosind a anii 30,
pe acoperisurile inegale construite acum aproape un secol
special parca pentru acesti parkouristi romantici,
in ganguri care au vazut multe povesti frugale de amor.

Toate sunt presarate de aceste vise moarte, dar ne-ngropate,
deseuri ce-i contamineaza chiar si pe cei mai pragmatici cu o inefabila maladie a sufletului.

inchin

azi a murit un vecin, inca un copil a ramas fara bunic.
asta-mi aminteste de vremuri stinse, in care chiar eu am pierdut un luptator
ce supravietuise stepelor insangerate ale slavilor.
sufletul vecinului n-a plecat insa, rataceste din apartament in apartament,
prin tot blocul, veghind somnul celor ce, pana mai acum, ii erau tovarasi de pahar.

mai sorb o data, adanc, din vinul alb, inchinand in memoria celui plecat, si totusi prezent.
daca as fi trait in epoca lumanarilor, cu siguranta ca flacara ar fi semnalat respiratia misterioasa a celeilalte lumi. veioza mea insa nu are astfel de capacitati de medium.

cu cat mai putin ti-e tie vinu-n sticla, cu-atat mai mult e pentru mine-aici,
il aud ca-mi spune, cu-n fel de recunostinta in glasul lui nocturn.
e placerea mea, ii zic, sa beau pentru voi, cei disparuti,
doar ca sunteti din ce in ce mai multi, iar eu am doar un singur ficat.
i-am simtit zambetul alungit in geana vaga a diminetii,
transformat apoi in rasul primului cocos ce separa lumile la loc.

intalnire cu tine insuti

ce sentiment straniu, sa privesti copacii acestia falnici care tin piept toamnei,
purtand cu mandrie podoabele verii chiar si-ntr-un noiembrie grabit.
batalia e pierduta insa pentru ei, si-aproape ca-mi vine
sa imbratisez fratern scoarta dura a acestor gloriosi inocenti.

uite un copil, inainteaza pe poteca privind in sus,
lasandu-se prada hazardului acestui colt nostalgic de infern.
sunt chiar eu, jur, acum un veac, cand deja intuisem cumva
ca nu sunt facut pentru locul acesta terifiant pe care-l numim lume.

ma intreb dac-ar trebui sa-mi ies in cale
pentru a-mi schimba destinul.
vino, copile, o sa doara doar putin
sa-ti extirpez organul acela timid al simtirii.

se cauta un dirijor

dati-ne o uniforma si-o vom purta si-n somn,
dati-ne un salut si-l vom repeta-n oglinzi,
dati-ne o statuie si ne vom prosterna la picioarele ei reci!
dati-ne ceva. nu vedeti ca nu ne-a mai ramas nimic?

ne simtim de parc-am fi murit si am da orice sa reinviem,
chit ca asta ar insemna sa degustam sangele aburind
al multora pe care pana mai ieri ii strigam "frate".
un-doi, un-doi, avem nevoie ca bagheta unui dirijor
sa ne cadenteze vietile.

de unde vine sfarsitul lumii?

marea pare de smoala, doar de aia-i zice marea neagra,
sub cerul intunecat de nori, de dupa care te astepti
sa apara tripozi teribili, ca-n razboiul lumilor,
pentru ca viata noastra sa nu mai fie niciodata la fel.

dar nu, din apa ce-si ascunde sinistru adancurile
pare sa vina ceva despre care nu poti spune nimic,
nici ce forma, marime sau culoare ar putea avea,

decat ca e iminent si atat de infricosator, incat
simti ca ti se scurge sangele din vine, ca atunci
cand te trezesti din cosmarurile nocturne.

durum! durum! durum! se aude surd si totusi
atat de teribil de undeva de sub valuri,
de ai impresia ca un poseidon extraterestru
o sa se ridice imens din ape pentru a ne topi pe toti.

sau e poate doar un submarin nuclear
care ne supune unei terapii tip cernobil,
pentru ca genele noastre sa se reinventeze.

***

si uite cum 20 de ani de visuri carbonizate
lasa in sufletul si fiinta unora dintre noi
un contur teribil, asemanator cu al unui glont exploziv.

un haiku de dambovita.

revolutia marunta

zilele acestea s-au implinit 20 de ani de cand unui pusti de 12 ani

i s-au umplut ochii de lacrimi atunci cand a auzit la radio

cum armele se dezlantuisera impotriva timisorenilor.

s-a rusinat de slabiciunea lui, doar era un barbat adevarat, nu?,

si s-a prefacut ca se uita in alta parte pentru a nu se da de gol

in fata parintilor sai.

chiar azi se numara doua decenii de cand, impreuna cu alti trei prieteni

de la blocul din marginea unui oras de provincie lipsit de demnitate,

au decis ca trebuie sa actioneze. si cu seriozitatea comica a copiilor

care fac lucruri de oameni mari, au confectionat cateva zeci de manifeste

din blocuri de desen injumatatite, pe care au scris cu cariocile

jos tiranul, jos dictatura si, mai ales, jos comunismul.

pana la urma, au ramas doar doi, el si kuki, pentru ca sorin si bulina

au renuntat in ultimul moment sa faca pe revolutionarii.

cei doi au aruncat manifestele pe o strada din cartier,

dupa care au luat-o la sanatoasa, dand, ingroziti, nas in nas

cu un subofiter pasnic care se ducea linistit acasa.

la cateva ore mai tarziu, comunismul a cazut.

niste hartii au plutit in cadere aici, un elicopter alb s-a ridicat greoi acolo.

dupa 20 de ani, pare ca viata nu contine nimic eroic.