***

si uite cum 20 de ani de visuri carbonizate
lasa in sufletul si fiinta unora dintre noi
un contur teribil, asemanator cu al unui glont exploziv.

un haiku de dambovita.

revolutia marunta

zilele acestea s-au implinit 20 de ani de cand unui pusti de 12 ani

i s-au umplut ochii de lacrimi atunci cand a auzit la radio

cum armele se dezlantuisera impotriva timisorenilor.

s-a rusinat de slabiciunea lui, doar era un barbat adevarat, nu?,

si s-a prefacut ca se uita in alta parte pentru a nu se da de gol

in fata parintilor sai.

chiar azi se numara doua decenii de cand, impreuna cu alti trei prieteni

de la blocul din marginea unui oras de provincie lipsit de demnitate,

au decis ca trebuie sa actioneze. si cu seriozitatea comica a copiilor

care fac lucruri de oameni mari, au confectionat cateva zeci de manifeste

din blocuri de desen injumatatite, pe care au scris cu cariocile

jos tiranul, jos dictatura si, mai ales, jos comunismul.

pana la urma, au ramas doar doi, el si kuki, pentru ca sorin si bulina

au renuntat in ultimul moment sa faca pe revolutionarii.

cei doi au aruncat manifestele pe o strada din cartier,

dupa care au luat-o la sanatoasa, dand, ingroziti, nas in nas

cu un subofiter pasnic care se ducea linistit acasa.

la cateva ore mai tarziu, comunismul a cazut.

niste hartii au plutit in cadere aici, un elicopter alb s-a ridicat greoi acolo.

dupa 20 de ani, pare ca viata nu contine nimic eroic.

fii la fel ca ei

cata bucurie sa te asezi la linia de start a semaforului!

orasul acesta e binecuvantat: iti ofera mai mult decat

oricare altul sansa de a-ti petrece cat mai mult timp

intre cei care par a-ti fi inamici, dar care iti seamana

de fapt atat de mult! ei sunt ai tai!

asa cum gardianul isi petrece cea mai mare parte a vietii

printre cei certati cu legea, devenind astfel un camarad al lor,

incepand sa le semene si sa le adopte din obiceiuri,

la fel si tu te simti mai apropiat de aceia pe care ii privesti

ca din intamplare din habitaclul tau la volanele bolizilor lor,

decat fata de soata toanta de acasa.

farmecul opac al frumoaselor ce poarta ochelari de soare,

privirea nepasatoare, de otel, a cavalerilor impenetrabili,

fumul lenes al tigarilor tinute pe geam de acesti minotauri,

cabrarea fulgeratoare a bolizilor, cat inefabil sa poti indura

in acest rut cotidian?

du-te, acolo e locul tau, printre ei, cei care iau cu asalt fiecare zi

din carcase de otel, zece mii, o suta de mii, un milion sau chiar mai multe,

printre care viata se strecoara cu repeziciune, pentru a nu se mai intoarce niciodata.

retete

intreaga lor viata, oamenii cauta instinctiv 

sa regaseasca matricea primordiala,

cea dupa care isi duceau viata

pana sa fie lasati de capul lor prin lume.

asa ca se zbat mereu sa afle un traseu binecunoscut,

prezent undeva in memoria noastra anistorica, 

de-a lungul caruia sa-si petreaca existenta cu ochii-nchisi.

"e nevoie de o mana forte", 

"doar o dictatura militara ne poate salva",

"numai dumnezeu ne poate calauzi",

"prefer certitudinea zilei de maine in dauna libertatii", 

refrene pe care le auzi in jurul tau.

iar ceilalti, oamenii erei prezente,

isi iau retetele din rafturi impunatoare,

din care se chinuie sa invete cum sa fie altfel de cat sunt,

sa ajunga masti asemanatoare chipurilor lor, dar lipsite de suflet,

sa isi anestezieze propriile suflete, cauterizandu-le

centrii atat de simtitori care nasc sentimentele.

tu ce masca porti?

viata e in alta parte

descoperi ca exista oameni norocosi,
pt care trecutul se alcatuieste din nenumarate imagini luminoase,
care se compun intr-un mozaic vrajit, nepretuit.
in timp ce viitorul are dreptul sau la existenta,
nu e ca un turn vechi si mandru pierdut in dictatura zgarie-norilor.

dar tu nu poti parasi in veci taramul asta
pe care ai avut ghinionul sa te nasti.

te uiti la cei fericit ca o fetita intr-o vitrina
cu minunatii, intr-o noapte de iarna.

rafale

e ca o mana de otel incins
care-ti infige degetele in creieri,
care-si scalda amprentele incandescente
in nervurile moi si caldute
ale materiei tale cenusii,
care te extrage cu brutalitate
din visul zambitor al diminetii.

si asa incepe o noua zi cu simfonia absurda
dirijata de marii doboratori de pereti,
cei alaturi de care traiesti zi de zi
in cartierul in care ai ales singur sa te-ngropi,
cartierul pikamerelor.

noapte buna

s-a lasat linistea si de dincolo de geamurile larg deschise
vine spre tine o parere de briza racoroasa, nocturna.
ai fi vrut sa fii pe malul senzual al marii sau
in linistea impunatoare a muntelui.
esti insa intr-un bloc dintr-un cartier colcaitor de beton,
urmand ritualurile inepte ale tuturor celor ce se irosesc aici.
iti aprinzi o tigara de foi, aroma ei aroganta
se topeste in gustul sec al vinului alb.
sufli de la fereastra fumul in intunericul noptii de beton,
tigara iti scapa dintre degete doar pe jumatate fumata,
iar tu ramai cu gustul neplacut al placerii refuzate.
se poate si mai rau, asa cum se intampla cu libelula care
se frige innebunita de becul din mijlocul camerei.
ti-a ma ramas totusi paharul de vin,
pe care il duci ganditor la buzele ce repereaza
o prezenta straina in lichidul binecuvantat.
e libelula, inecata in vin, cum a ajuns de la bec tocmai in paharul tau?

mai bine du-te la culcare.

cine esti?

privesti hipnotizat noua fiinta, creatura aceasta fragila care palpita alaturi de tine
si nu-ti vine sa crezi cat de pura, inocenta si astrala poate fi.
de unde-o fi venit? ce calatorie o fi facut pana aici? spre unde?
te gandesti cum, sub indiscutabila fragilitate, pulseaza vointa acerba de a trai
si cum, agatandu-se de viata, minunata fiinta a pasit pe enigmatica sa cale spre moarte.

si nu te poti impiedica sa te-ntrebi daca acest inger, pe cale sa devina om,
aflat abia la inceput, dar nici macar constient de ce va urma,
va fi, precum multi altii, un talent cenzurat ori un soldat anonim cazut in razboi
sau un colectionar de dezamagiri, poate inca un martor al dezvrajirii lumii,
desi poate va visa sa dribleze destinul ce ne apasa pe toti.

pentru prima data iti pui intrebari care plutesc asupra altcuiva decat tine.

asa, nu altfel

sa fii, zi de zi, tot mai bun. sa iti doresti sa fii un adevarat profesionist. sa faci cariera si sa castigi bani. sa vorbesti cu cei din jur ca un crainic de televiziune. sa fii proactiv. sa uiti de pauza de masa pentru ca esti prea ocupat cu munca. sa nu injuri la serviciu, nici macar de distractie. sa fii cat mai eficient. sa nu lasi sentimentele sa iti afecteze munca. sa strangi bani un an intreg pentru a putea povesti inca un an despre vacanta din grecia sau turcia. sa te feresti de excese. sa abandonezi muzica excentrica. sa te dedici familiei si job-ului. sa te vezi cat mai rar cu vechii prieteni. sa nu pierzi vremea la taclale. sa fii cu picioarele pe pamant. sa zambesti ironic cand auzi de cei care cred inca in muzica. sa zambesti dispretuitor cand auzi vorbindu-se despre fotbal. sa fie tenis, daca tot e vorba despre un sport. sa vorbesti, la rarele petreceri, despre ce raspunderi deosebite presupune job-ul tau. sa le arati tuturor cate succese se impletesc cu viata ta. sa n-ai regrete. sa iei mereu deciziile cele mai bune. tu, tu, tu, doar tu si despre tine.

cine n-are batrani?

si am ajuns la vorbele batranilor tampiti,
care nici macar nu-si mai pot bea paharelu' de tuica pe furis,
din cauza mainilor care nu-i mai asculta.
"o s-ajungi un betiv la mila cersetorilor".
si mai voiam sa zic ceva, da' am uitat, din cauza bauturii,
deci sunt pe calea aia buna.
te salut, futu-te-n-gura.

iti pot face cunostinta cu

baietii care in unele nopti de vara vorbesc ore-n sir
in gura mare in fata blocului, ca si cum doar ei
ar fi pe lumea asta.

vecinii inraiti de viata de rahat din cartierele-inchisoare
care nu observa niciodata cacatii lasati in urma
de cainii pe care ii plimba stereotip.

barbatul acela de vreo 55 de ani, carunt si cu barba,
care traieste pe strada, dar caruia ii e rusine
sa cerseasca.

nebuna aia grasa, stirba si monstruos de celulitica,
care, uneori se pisa in vazul lumii, alteori fumeaza
trantita pe spate cu picioarele
desfacute obscen.

batrana cu batic care se sprijina pe doua bastoane
si tremura din toate balamalele, dar care nu primeste
nimic pentru ca are o privire
de cotoroanta.

retardatul scheletic, fara dinti, care sta linstit si te analizeaza fugar
cu privirea.

pitipoancele acelea sexi din tramvai, care postesc aceeasi saorma
cumparata de la big.

drojdierii care se iau balos de femei in timp ce beau bere la pet, asteptand microbuzele
ce-i duc inapoi in propriile cocini din afara orasului.

cainii visatori care iti adulmeca degetele de la mana, dar si cei
care ii fugaresc pe biciclisti.

femeile acelea doua care se incapataneaza de ani de zile sa vanda
lenjerie intima pe trotuar, desi n-au niciun client, dar care transmit
mestesugul de precupete propriilor fiice.

invadatorul solitar

in oras a patruns un hipopotam.

nu e gluma, chiar exista un hipopotam urias si alb
care haladuieste prin albia secata a dambovitei.
deocamdata nimeni nu-si explica
cum a ajuns matahala asta feroce
tocmai in bucuresti si nici macar
nu se stie ce specie e, pentru ca
nu s-a mai vazut nicaieri un hipopotam albinos
de marimea unui elefant.

m-am alaturat si eu multimii curioase, cu respiratia intretaiata,
ca la o panda colectiva pe malurile raului secat, pentru a admira fiara uriasa.
a aparut, starnind o rumoare care i-a ridicat urechile,
lenes, plictisit cumva, gafaind si plin de noroi pe pielea alburie.

am fost treziti din contemplare de focurile de arma ale politistilor
decisi sa nu lase un astfel de pericol public
la promenada prin noroaiele dambovitene.
am plecat spre casa cam cand hipopotamul singuratic
prinsese deja intre falci un al doilea tragator.

pentru o agonie mai suculenta.

fugi!

am atins un grad de civilizatie teribil de ridicat. ne alegem singuri inchisorile in care sa ne ferecam de la 9 la 6. s-a dus de mult vremea cand eram legati cu forta in lanturi. pacat insa ca nu ne putem alege tovarasii de celula. trist! idiotul notoriu, mandru de starea sa, tanarul aspirant, viitor uzurpator, seful gaunos, hitler in miniatura, talentatul ratat, mutilat de frustrari, fricosul mediocru, obsedat de perspectiva inanitiei. ce cauti tu printre ei? cate semne sa iti mai faca viata pentru a intelege ca trebuie sa alergi spre ea si s-o traiesti?

sarbatoarea oranj

mda, totul pare sa fie-mpotriva ta...
n-o lua personal, da-o dracu', doar asa e viata... ia uite la eeel...
mare lucru! - un vis esuat, nu esti singurul, amice, asa ca,
daca te ajuta cu ceva, solidaritatea asta a tampitilor inadaptabili la rigori,
sa stii ca nu esti singur!
pe bune! mai suntem si altii!

toata multimea exulta in jurul tau.
sunt toti imbracati in portocaliu si racnesc
blestematele cantece tradtionale,
doamne, cum pot fi atat de multi si atat de fericiti impreuna?

si iata ca durerea ta ia forma aia
la care nu te-ai fi gandit niciodata,
de torpila iminenta, esti un kamikaze.

pacat ca regina nu e de fata.

sarpele alb

aseara am visat un sarpe alb,
cica cineva pe care-l crezi prieten
iti e, de fapt, dusman, mi-a zis iubita mea,
cine dracu' mai crede in asa ceva,
sa stii ca ai stofa de mama omida,
stiam ca am stofa de mama.

oricum, viata mi se pare ca un piton,
poate unul de-ala albinos,
care ma-nghite incetul cu incetul,
sunt in postura victimei care inca n-a murit,
dar vede cum e ingurgitata si digerata,
ce chestie, sa ajungi sa fii digerat
si sa nu poti face nimic sa te salvezi,
esti viu, viata te haleste, ea e cea care te preda mortii.

suicidul iti face cu ochiul

oamenii se agata de mici obiecte
fara de care sentimentul de inutilitate si insingurare
ar fi atat de violent, incat randurile din cimitir
ale celor ce vor fi inmormantati fara slujba, ar fi majoritare.
sinucigasii n-au parte de slujbe.

evident, mai sunt si aia care n-au nevoie
de vreun subterfugiu pentru a rezista.
si asta nu pentru ca ar fi niste ganditori,
ci pentru ca zac suspendati in gol, privind in gol.

goana asta zilnica face ca fiecare piesa din mp3 player sa para identica celei de dinainte,
ca foile cartii pe care o citesti sa se zbata ca aripile unei pasari absorbita de motorul avionului.
pana-ntr-o zi cand te vei gandi c-ar fi fost mai dragut din partea ta
sa acorzi o minuscula atentie acelor cersetori batrani care plangeau la colt de strada.

calea luminoasa

hai ca suntem pe calea cea buna!

totul a plecat de la faptul ca azi dimineata
am calcat intr-un cacat de caine in drum spre metrou.
m-am enervat si toti au fost de-acord cu mine -
paharul mai are putin si, nu numai ca se umple,
dar se si varsa.

in lumina zambitoare a diminetii,
un barbat de-ala intre doua varste,
nebarbierit si ingalat,
i-a zis unei tinere, in timp ce arunca pe jos pachetul gol de tigari,
ah, ce te-as fute-ntre tate!

m-am enervat din nou,
asa ca l-am lovit cu boxul in mandibula,
el a cazut aproape lesinat,
fara ca strigatele noastre,
care ii fugaream pe cei ca el prin parcul chel,
sa il mai poata trezi.

e la moda sa fii rastignit

uneori ti se pare ca esti precum isus intre talhari,
rastignit de soarta asta diavoleasca si inconjurat de lichele.

alteori ti se pare ca ziua pe care o traiesti
este un capat de drum pentru tine.
numai ca, la fel ca-n razboi, sfarsitul vine cand vrea el,
nu cand te astepti tu.

continua, continua, mai ales ca atunci cand ti se va scurge timpul
nici macar n-o sa-ti dai seama daca e o gluma sau chiar te-ai ars.

aprilus bolundus

un barbat cu parul alb sperie un caine, pac!,
ca atunci cand ii joci o farsa cuiva de 1 aprilie.
barbatul a ras la caine, cainele a dat din coada.

in rest, din birourile blazate, din apartamentele ticsite, din fabricile murdare
se aude tacanitul nesfarsit al rotitelor.

iluzii

incredibil cum primavara iti poate da iluzia
ca pana si un cartier cenusiu mai are sperante.

privesti mahmur spre cer, grabesti pasul,
caci in fata ta vezi o femeie frumoasa.
chiar si privirile lumpenilor care nu traiesc
decat pentru a-si transforma corpul intr-un aparat excretor
par mai umane.

alaturi de tine, in inghesuiala drumului spre sclavia voluntara,
o domnisoara citeste o carte religioasa.
are o expresie incordata, intrigata chiar.
iar tu, desi esti atat de aproape de ea incat ii poti simti respiratia,
te afli de fapt undeva departe de tot,
intr-un oras insorit de la malul mediteranei.

mad max la mine-n birou

am un coleg care asteapta o catastrofa planetara asa cum un popa spera in a doua venire a lui isus. oamenii sunt niste viermi, imi zice, ar trebui sa moara. ceilalti rad de el, chiar si eu fac asta, ce nu le spun eu e ca sunt mai asemanator cu acest mad max decat s-ar crede. uneori savurez gustul evanescent al unei prabusiri generale. sa calarim razand ca nebunii si sa incendiem biblioteci!

repetitie

azi m-am trezit mahmur. nicio noutate!
am indurat golgota spre birou. ca de obicei!
langa mine, oamenii descopereau dezolati ca s-au mai apropiat de moarte cu inca o noapte. asa va fi mereu!
eu ma voi intoarce la sticla mea de vin in seara asta. nimic nou.
repetitia, se spune, e mama invataturii. si, ce-i drept, e nevoie
sa ne obisnuim cu ideea ca ne ducem dracului.